Despre păsări

Păsările sunt cele mai desăvârșite dintre toate animalele zburătoare. Capacitatea lor de a zbura le-a permis să se răspândească în întreaga lume, adesea în locuri precum insule izolate şi Antarctica, unde numeroase alte animale nu pot ajunge. Ca şi mamiferele, păsările sunt vertebrate homeoterme (cu temperatura corpului constantă). Totuși, spre deosebire de majoritatea mamiferelor, ele se reproduc depunând ouă. Păsările au mai multe adaptări pentru zbor: aripi, pene, un schelet ușor, dar puternic, şi un sistem respirator extrem de eficient.

Evoluție

Păsările au evoluat din strămoși asemănători reptilelor, foarte posibil din dinozaurii care trăiau în copaci şi se hrăneau cu insecte. Un stil de viață arboricol de vânătoare ar fi putut promova dezvoltarea unor asemenea caracteristici ca ale păsărilor precum ochi mari, picioare cu care apucă şi un bot lung care mai târziu a evoluat într-un cioc.

Posibil să fi dus şi la trecerea de la animale cu sânge rece la animale cu sânge cald – un avantaj pentru animalele care se hrănesc cu insecte, deoarece acestea devin inactive şi lente în condiții reci. Penele, care au rezultat din solzii reptilelor, s-au dezvoltat probabil mai întâi pentru a oferi izolație, deși erau fără îndoială destinate zborului încă de la începuturi.

Prima fosilă cunoscută a unei păsări are o vechime de aproximativ 150 de milioane de ani, datând din perioada jurasică (acum 20.5-142 de milioane de ani). Cunoscut sub numele de Archaeopteryx lithographica, acest animal avea aproximativ mărimea unei ciori şi prezenta o combinație de trăsături de reptilă şi de pasăre; avea aripi şi pene ca o pasăre, dar avea şi bot, şi nu cioc, şi maxilare cu dinți ca ale unei reptile. Există unele îndoieli dacă Archaeopteryx putea zbura sau doar plana, deoarece îi lipsea sternul carenat care asigura părți laterale de prindere pentru mușchii necesari unui zbor asistat.

În timpul perioadei cretacice (acum 142-65 de milioane de ani), păsările s-au diversificat, iar anatomia lor a evoluat pentru a face posibil un zbor din ce în ce mai eficient. În această perioadă au apărut strămoșii păsărilor de astăzi. Spre sfârșitul Cretacicului, un val de dispariții în masă a marcat sfârșitul erei dinozaurilor. Nu este clar de ce au supraviețuit păsările – poate faptul că aveau sânge cald le-a ajutat să reziste unei catastrofe climatice dominante. Dar supraviețuind, păsările ca grup au înflorit devenind diversitatea de forme care există în zilele noastre.

Se crede că Archaeopteryx lithographica reprezintă o legătură dintre reptile şi păsări; maxilarele, botul şi coada (care este susținută de vertebre) sunt de reptilă, dar aripile şi penele sunt de pasăre.

Anatomie

Pasărea are mai multe adaptări fizice pentru zbor. Corpul său este scurt, puternic şi compact, cu mușchi puternici pentru mișcarea aripilor şi picioare robuste pentru a o lansa în aer şi  amortiza impactul aterizării. Penele sale formează suprafața de zbor; de asemenea, ele oferă protecție şi izolație. Scheletul păsării combină o ușurință remarcabilă şi rezistență, atribute esențiale unui zbor puternic.

Pentru a limita greutatea păsării, un număr de oase sunt foarte mult reduse ca mărime şi multe s-au îmbinat formând un schelet rigid fară a fi nevoie de mușchi mari şi ligamente pentru a susține oasele laolaltă. Cele mai multe oase ale păsărilor sunt, de asemenea, goale pe dinăuntru, fără măduvă. Pentru a compensa greutatea lor redusă, ele sunt susținute de o rețea de întărituri interne (trabeculi) la punctele de tensiune, oferindu-le o mare rezistență. Mai multe oase, între care humerus, conțin saci de aer, legați la sistemul respirator.

Aripa păsării este corespondentul anatomic al brațului uman, deși păsările au relativ puține degete, iar unele oase ale „mâinii” sunt contopite, ceea ce contribuie la rigiditatea generală a structurii. De asemenea, articulațiile „cotului” şi ale „încheieturii” oaselor aripii sunt inflexibile în plan vertical. Drept urmare, atunci când pasărea zboară, aripile sunt ținute drept şi fluturate doar din umăr, asigurând rigiditate şi economisind energie prin prevenirea mișcărilor inutile. Mușchii puternici ai aripilor sunt prinși de o carenă, o proeminență mare care se prelungește în unghiuri drepte din stern.

O altă trăsătură unică a păsărilor este ciocul (sau pliscul) lor ușor şi flexibil. Când se deschide ciocul, atât maxilarul superior, cât şi cel inferior (sau mandibula) se mișcă, oferind o deschidere largă – la mamifere, doar maxilarul inferior se mișcă. Ciocul în sine are un înveliș extern de cheratină, care este ușor şi puternic şi acceptă o mare varietate de forme.

Forma ciocului este întotdeauna adaptată la o anumită metodă de hrănire a păsării şi reflectă dieta sa – de exemplu, cintezele au un cioc puternic şi conic pentru a crăpa semințe , în timp ce bâtlanii au un cioc ascuțit, ca un pumnal, pentru prinderea peștilor. Păsările care se hrănesc cu insecte, cum sunt păsările cântătoare, au un cioc mic şi subțire, în timp ce la carnivore, ca șoimii, ciocul este ascuțit şi încovoiat pentru a sfâșia prada.

Păsările au între 2 şi 4 degete la picioare, dispunerea şi forma acestora variind în funcție de modul de viață. Majoritatea au 4 degete, din care 3 sunt îndreptate în față, şi unul înapoi, un bun sistem pentru a sta cocoțate. Numeroase păsări înotătoare au membrane palmare între degete.

Ca şi oamenii, păsările se bazează în primul rând pe simţul văzului, urmat de auz. Într-adevăr, numeroase păsări au o vedere excepțională, în special bufnițele şi păsările de pradă. Cu stilul lor de viață aeriană de mare viteză, păsările se folosesc rareori (iar în unele cazuri, niciodată) de simțul mirosului.

Penele

Penele sunt structuri extrem de complexe, specifice păsărilor. Totuși, sunt formate din același material, cheratina, care se întâlnește în părul mamiferelor şi în solzii reptilelor. Penele sunt supuse unei uzuri considerabile. Pentru a le menține în bună stare, periodic păsările își curăță, își ung şi își remodelează penajul cu ciocul, o activitate cunoscută drept „curățatul penelor”.

Printre alte forme de întreținere se numără scărpinatul, îmbăiatul şi statul la soare. Penele sunt lepădate (năpârlite) şi înlocuite cel puțin o dată pe an. Păsările zburătoare au 4 tipuri de pene, modificate pentru a servi unei funcții distincte: există 2 tipuri de pene de zbor (pene ale aripilor şi cozii), precum şi puf şi pene de contur.

Penele de pe marginea aripii sunt lungi şi rigide cu o formă clar definită, asigurând forța ascensională pentru zbor şi manevre. Spre deosebire de penele din coadă, care sunt adesea simetrice, penele aripii sunt modelate neuniform.

Respirație şi circulație

Păsările sunt animale active cu un ritm metabolic ridicat. Ele au un sistem respirator eficient care extrage cantități mari de oxigen din aer şi un sistem circulator care poate transporta oxigenul rapid prin tot corpul. Absorbția eficientă a oxigenului este necesară pentru ca păsările să rămână active la altitudini mari, unde oxigenul este mai puțin abundent.

Deși plămânii sunt mici, ei sunt legați de o serie de saci aerieni întâlniți în tot corpul, care ajută la umflarea şi dezumflarea plămânilor. În loc ca aerul să fie inspirat şi expirat alternativ, cum se petrece la mamifere, acesta curge într-o singură direcție, în tandem cu acest sistem eficient de extracție a oxigenului, păsările au o inimă mare care pompează într-un ritm relativ rapid.

Păsările trebuie să-şi mențină constantă temperatura internă de aproximativ 40°C pentru a rămâne active. De aceea, ele își controlează ritmul de pierdere a căldurii. La unele specii, când nu există suficientă energie pentru a susține metabolismul, temperatura internă scade, iar pasărea intră într-o stare inactivă numită torpoare. Unele păsări care trăiesc la altitudini mari, cum sunt anumite specii de colibri, sunt cuprinse de torpoare peste noapte; altele, precum unii lăstuni mari şi caprimulgi, pot rămâne în această stare zile sau chiar săptămâni.

Pentru a controla ritmul pierderii de căldură din organism, păsările își reglează volumul aerului izolator captat între piele şi penele exterioare, ridicându-și sau înfoindu-și penele. Cu cât este mai mare volumul de aer, cu atât se pierde mai puțină căldură.

Sistemul digestiv

Deoarece le lipsesc dinții, păsările sunt obligate să descompună particulele de hrană mai jos de-a lungul tubului digestiv, în stomac. Partea inferioară a stomacului (pipota) macină materiile, asistată adesea de o pastă abrazivă care conține prundiș sau pietricele înghițite, în timp ce partea superioară (stomac glandular) secretă sucurile gastrice. Hrana este adesea stocată în esofag pentru o asimilare ulterioară. La unele păsări, esofagul se dilată în apropierea bazei pentru a forma o gușă ca un sac, un vas de stocare suplimentar.

Hrana poate fi transferată aici foarte rapid, permițând ingerarea unor cantități mari într-o perioadă de timp relativ scurtă. Acest lucru este prețios pentru păsările care trebuie să riște expunerea la prădători în timp ce se hrănesc.

Zborul

Păsările nu sunt singurele animale capabile de zbor (liliecii şi insectele sunt la fel de abile), dar includ în rândul lor cele mai mari şi cele mai puternice animale aeropurtate.

Aripile păsării capătă forță ascensională în același fel în care o capătă aripile unui avion. Pe măsură ce păsările înaintează, aerul curge mai repede peste suprafața superioară a aripii decât peste cea inferioară, creând o presiune diferențială între suprafețe. Deoarece aerul care se mișcă mai încet exercită presiunea mai mare, forța rezultantă este ascensională. Tăria acestei forțe ascensionale (numită portanţă) crește odată cu mărimea aripii păsării şi viteza sa de avansare.

Există două principale moduri de zbor: bătaia din aripi şi zborul planat. Fluturatul din aripi nu creează direct forță ascensională; în schimb, generează mișcarea orizontală necesară creșterii curentului de aer peste suprafața aripii şi producerii forței ascensionale. De aceea, majoritatea pasărilor trebuie sa dea din aripi pentru a decola. Atunci când planează, păsările îşi ţin aripile întinse şi neclintite în fața vântului.

O pasăre care planează consumă puțină energie, dar pierde înălțime pe măsură ce viteza sa şi deci cantitatea de forță ascensională scade (cu excepția cazului în care plutește pe un curent de aer ascendent).

Păsările prezintă o mare varietate de forme ale aripii, reflectând modul în care zboară şi în general stilul lor de viață. Cele care se bazează pe o decolare rapidă şi o „explozie” scurtă de viteză pentru a fugi din calea prădătorilor tind să aibă aripi largi, rotunjite, deoarece acestea oferă accelerația necesară. Speciile care zboară pe perioade lungi de timp şi trebuie să economisească energie au aripi lungi.

Zburătoarele rapide şi puternice, cum sunt lăstunii mari şi șoimii, au aripi lungi şi curbate cu vârfuri ascuțite pentru a reduce forța de rezistență. Forma cozii este, de asemenea, importantă. Păsările care fac schimbări bruște de direcție în zbor, ca rândunicile şi uliii, au adesea cozile bifurcate.

Păsările au un stern mare, carenat, de care sunt fixaţi muşchi masivi pentru zbor. Atunci când muşchii se contractă, ei generează o cursă descendentă puternică a aripii, care produce propulsia înainte. Atunci când muşchii se relaxează, aripa este trasă înapoi în sus. Penele le permit, de asemenea, păsărilor să zboare eficient.

Cele de pe marginea exterioară a aripilor şi din coadă sunt concepute pentru a oferi forţă ascensională şi manevrabilitate, în timp ce penele vizibile de pe corp (penele de contur) dau o formă aerodinamică corpului în timpul zborului. La majoritatea păsărilor, zborul constă din bătăi de aripă sau planare. Mai multe păsări sunt capabile să plutească în aer; colibri pot zbura şi invers.

Deşi majoritatea păsărilor pot să zboare, unele sunt inapte de zbor – între acestea se numără struții, nandu, cazuarii, kiwi, emu şi pinguinii. Se consideră în general că aceste păsări s-au dezvoltat din strămoși care odată aveau puterea de a zbura, deoarece păsările inapte de zbor au numeroase adaptări pentru zbor, precum oase goale pe dinăuntru şi aripi (deși aripile multor păsări inapte de zbor s-au redus de atunci ca mărime). Incapacitatea de zbor pare să fi apărut în mai multe moduri.

Pentru unele păsări în medii cu relativ puțini prădători, zborul pare să fi devenit inutil – numeroase păsări din insule izolate, precum weka şi takahe din Noua Zeelandă (care sunt strâns înrudite cu cocorii), fac parte din această categorie. Alternativ, incapacitatea de zbor poate să fi apărut în situații în care mărimea şi puterea pe sol au fost mai importante pentru supraviețuire decât zborul. Acesta este cazul struțului, care poate alerga rapid, folosindu-și aripile pentru echilibru; de asemenea, picioarele sale lungi pot lovi puternic pentru a-şi respinge prădătorii. La pinguini, aripile au devenit asemănătoare înotătoarelor şi sunt folosite de pasăre pentru a se mișca prin apă.

Puterea zborului a permis păsărilor să-şi exploateze nișele aeriene. În numeroase habitate, păsările de pradă (precum acest vultur roșcat), cu aripile lor puternice, văzul bun şi ciocul şi ghearele ascuțite, sunt prădătorii de vârf.

Reproducere

Majoritatea păsărilor sunt monogame, înmulţindu-se în perechi. In general, curtatul constă din atragerea de către mascul a unei femele prin manifestări vizuale sau prin cântat. Unele păsări realizează manifestări spectaculoase: îşi etalează anumite atribute fizice, lucru evident în afișarea penajului orbitor al păunilor şi păsărilor paradisului; execută dansuri (de exemplu, cocorii, vezi mai jos); sau fac zboruri acrobatice, cum sunt plonjoanele şi picajele spectaculoase ale vulturilor.

Numeroase păsări atrag atenția asupra lor prin cântece. Cântatul, trăsătură unică speciei, servește la respingerea masculilor rivali şi la stabilirea unui teritoriu de reproducere; poate fi folosit şi pentru atragerea unui partener.

Toate păsările se reproduc depunând ouă şi fac aproape orice pentru a asigura supraviețuirea ouălor. Majoritatea își așază oul (ouăle) într-un cuib special construit, care fie este ascuns, fie amplasat într-un loc unde prădătorii nu pot ajunge. Ouăle sunt clocite de unul sau mai mulți adulți, aproape întotdeauna incluzând femela. Numărul ouălor depuse odată variază în mare măsură între specii, iar unele păsări produc mai mult de o serie de ouă într-un an.

Oul păsării este conținut într-o coajă ușoară, dar rezistentă, care protejează embrionul ce se dezvoltă şi acționează ca o barieră împotriva bacteriilor. Coaja este alcătuită din carbonat de calciu, pe care femela îl absoarbe din hrană. În ciuda faptul că pare să fie dură, coaja este poroasă, permiţând schimbul liber de oxigen şi dioxid de carbon prin suprafața sa. În interior, embrionul este hrănit printr-un mare rezervor de substanțe nutritive care îi stimulează creșterea.

Chiar şi așa, atunci când puii de pasăre ies din ou, ei sunt adesea slab dezvoltați. La majoritatea păsărilor, puii abia ieșiți din ou sunt orbi şi fără pene; de asemenea, le lipsește capacitatea de a-şi regla temperatura internă, astfel încât trebuie clociți. Acești pui dependenți sunt considerați pui nidicoli şi depind complet de părinții lor pentru căldură şi hrană. Dimpotrivă, unele grupe de păsări, precum păsările de apă şi de vânat, produc pui nidifugi care sunt acoperiți cu puf şi sunt capabili să se hrănească singuri la câteva ore de la ieșirea din ou.

Ouăle şi cuibul

Deşi numeroase păsări îşi depun ouăle direct pe sol sau pe o altă suprafaţă, majoritatea construiesc o structură, numită cuib. Cuiburile oferă siguranță, izolație şi un punct fix pentru adulți după care să se ghideze când au grijă de ouă şi de pui. O parte importantă a construcției cuibului este alegerea unui loc adecvat – unul care să asigure un ascunziș sau inaccesibilitatea prădătorilor. Cuiburile sunt construite din diverse materiale, în funcție de ce se găsește la îndemână – de obicei, vegetație, dar şi păr de animale, pene sau chiar piele de șarpe lepădată sau artefacte umane.

Cel mai întâlnit tip de cuib este cel gen cupă deschisă. Majoritatea cuiburilor sunt construite din mai multe materiale: cuibul acestei cinteze este legat cu pânze de păianjen şi construit din mușchi, licheni, iarbă şi pene.

Grupuri sociale

Păsările variază mult în modul în care se raportează la propria specie. Unele sunt solitare sau formează perechi în cadrul unui teritoriu definit. Multe se întâlnesc cu altele pentru activități specifice, precum odihna, hrănirea sau înmulțirea. Altele trăiesc în grupuri toată viața.

Un stil de viaţă sociabil are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Păsările din grupuri beneficiază de efortul colectiv investit în căutarea hranei, în special acolo unde resursele sunt răspândite ici-colo. Păsările din stoluri sunt, de asemenea, mai puțin expuse riscului prezentat de prădători: să fii unul dintre mulți reduce riscul de a fi evidențiat şi prins, iar indivizii au mai multe șanse de a primi avertismente din timp despre apropierea unui prădător.

Datorită acestei stări de vigilență colectivă, păsările dintr-un grup pot petrece mai mult timp hrănindu-se sau dormind decât dacă ar fi solitare. În plus, unele păsări se înghesuie una într-alta în timp ce se odihnesc pentru a beneficia în comun de căldura corpului şi pentru a reduce pierderile de căldură. Însă sunt şi dezavantaje pentru o pasăre dacă face parte dintr-un stol.

Dacă hrana este puțină, rivalitatea dintre membrii grupului poate duce la marginalizarea indivizilor mai slabi, la incapacitatea acestora de a se hrăni corespunzător şi la vulnerabilitate în faţa prădătorilor; asemenea păsări ar duce-o mult mai bine pe cont propriu. Un alt dezavantaj al traiului social este amenințarea bolilor, care se răspândesc mai rapid într-un grup decât în rândul populației de indivizi solitari.

Flamingii sunt printre cele mai sociabile păsări, trăind în grupuri mari (uneori stoluri de un milion de păsări sau mai mult chiar) toată viața şi îndeplinind toate funcțiile existenței în compania altora; chiar şi manifestările de curtare sunt evenimente comune, sincronizate.

Migrație

Numeroase păsări efectuează migrații sezoniere. Majoritatea speciilor migratoare se înmulțesc primăvara şi vara la latitudini mari, profitând de zilele relativ lungi, dar iarna pleacă la latitudini mai mici. Numeroase specii prezintă modele de deplasare complexe, doar anumite populații – sau în unele cazuri doar femelele – părăsind zonele de reproducere, în timp ce celelalte rămân în urmă. Păsările care se comportă astfel sunt numite migratori parțiali. Nu toate păsările migrează, în parte deoarece migrația consumă multă energie; cele care nu migrează (inclusiv numeroase specii tropicale) sunt numite păsări sedentare.

Impulsul de a migra este declanșat de o combinație de cicluri fiziologice interne (precum nivelurile hormonale) şi schimbările lungimii zilei. Pe măsură ce timpul de a migra se apropie, păsările își creează rezerve de grăsime pentru a le susține în timpul călătoriei şi arată semne de neliniște. Unele păsări au o capacitate impresionantă de a naviga, călătorind mii de kilometri pentru a ajunge la destinație cu o precizie perfectă.

Păsările au diverse moduri de a naviga. Ele se orientează în principal folosindu-se de ceasul organismului lor interior eficient, care le permite să măsoare schimbările de lungime a zilei, precum şi poziția soarelui şi, în timpul nopții, a lunii şi a stelelor. Numeroase specii, dacă nu toate, pot detecta, de asemenea, variații în câmpul magnetic al Pământului, pe care le folosesc ca o busolă. Păsările care au făcut deja câteva călătorii își amintesc puncte de reper şi pot folosi indicii precum mirosuri sau ultrasunete.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *