Despre mamiferele rozătoare

Reprezentând peste 40 la sută din toate speciile de mamifere, rozătoarele alcătuiesc un ordin de succes, extrem de adaptabil. Se găsesc în lumea întreagă (cu excepția Antarcticii) în aproape toate habitatele: lemingii, de exemplu, preferă clima rece din tundra arctică, în timp ce gundi (șobolanul cu degete greblă) preferă căldura regiunilor deșertice africane.

În pofida varietății modurilor de trai şi a habitatelor membrilor acestui ordin, există multe caracteristici comune: majoritatea rozătoarelor sunt patrupede mici cu coada lungă, labe cu gheare, mustăți lungi şi dinți (în special incisivii) lungi şi maxilare specializate pentru ros. Deși în general terestre, unele specii sunt arboricole (veverițele), de subsol (şoarecii-cârtiţă trăiesc aproape numai în subteran) sau semiacvatice (castorii). Deși unele specii, precum marmota de America, sunt solitare, majoritatea sunt extrem de sociale si alcătuiesc comunități mari.

Anatomie

Deși anatomia rozătoarelor este mai uniformă decât cea a aproape tuturor celorlalte mamifere, unele caracteristici precum corpul compact şi coada, şi mustățile lungi sunt comune multor specii. Labele din față au de obicei 5 degete (deși degetul mare poate fi vestigial sau absent), labele dinapoi au 3-5 degete, iar mersul este în general plantigrad.

Diverse specii îşi folosesc coada pentru a realiza diferite funcții: castorii au o coadă plată, lată, pentru propulsie când înoată; șoarecele de câmp eurasiatic își întrebuințează coada prehensilă când se cațără pe iarba înaltă. La unele specii, o parte din pielea cozii sau însăși coada se rupe la prindere, permițându-i animalului să scape. Deoarece anatomia rozătoarelor este mai generalizată decât cea a altor mamifere, acestea se pot adapta ușor şi sunt capabile să se dezvolte repede în numeroase habitate diverse.

Rozătoarele au un mușchi pentru masticație extins (maseterul), care permite atât o mișcare verticală, cât şi una înainte şi înapoi a maxilarului inferior. La rozătoarele de tipul veverițelor, partea superioară a maseterului ajunge înapoia craniului, partea inferioară se extinde până la arcada zigomatică, iar mușchiul temporal este mic. Acest sistem permite o mișcare puternică în față la mușcare.

La rozătoarele de tipul șoarecilor, partea inferioară a maseterului se extinde până la maxilarul superior, partea superioară este amplasată mai în față, iar mușchiul temporal este mare. Aceasta permite o acțiune adaptabilă de mestecare. La rozătoarele de tipul cobailor, partea inferioară a maseterului se extinde in fața ochiului, iar mușchiul temporal este mic. Aceasta permite o mușcătură puternică înainte.

Cei 4 incisivi uriași disting rozătoarele de majoritatea celorlalte ordine de mamifere. Acești dinți sunt lungi, curbați şi cresc permanent. Cu toate acestea, numai suprafața anterioară are smalț – suprafața posterioară este din dentină mai moale, care este erodată de rosul constant. Astfel, dinții rămân ascuțiți.

Hrănire

Majoritatea rozătoarelor au o dietă bazată pe plante, care poate include frunze, fructe, semințe şi rădăcini. Cu toate acestea, numeroase specii au alimentații alternative: șobolanii de apă şi șoarecele de pădure mănâncă melci; șobolanii de orez mănâncă pui de țestoasă; bizamii se hrănesc cu scoici şi raci de râu; șoarecele-săritor din sud mănâncă furnici şi scorpioni, în vreme ce șobolanul negru scormonește prin proviziile de hrană ale oamenilor.

Pentru a ajuta digestia, rozătoarele au un cecum mare, un sac fără ieșire în intestinul gros. Acesta conține bacterii care descompun celuloza, principala componentă a pereților celulelor din plante, în carbohidrați digerabili. La unele rozătoare, după ce hrana este prelucrată în cecum, avansează spre anus şi este mâncată din nou. Odată ajunsă în stomac, carbohidrații (ce ajung la 80 la sută din energia conținută de mâncare) sunt absorbiți. Acest proces extrem de eficient, cunoscut sub denumirea de refacție, lasă la sfârșit numai un cocoloș uscat de fecale, care este excretat.

Veveriță hrănindu-se

Simțuri

Majoritatea rozătoarelor au un acut simț al mirosului şi al auzului, care, asociate cu mustățile, lungi şi sensibile la atingere, le asigură o percepere mai bună a mediului înconjurător. Speciile nocturne au ochii mai mari decât speciile diurne, pentru a profita la maximum de cantitatea de lumină primită de retină (cu cât este mai mare cantitate de lumină, cu atât mai luminoasă şi mai clară este imaginea). Rozătoarele comunică prin mirosuri (mirosurile sunt secretate de glandele odorante de pe corp) şi printr-o mare varietate de sunete.

Reproducere

Rata ridicată a nașterilor în rândul rozătoarelor le permite să aibă un nivel demografic stabil chiar şi în condiții adverse. Aceasta înseamnă că animalele prădătoare şi acțiunile oamenilor (precum otrăvirea) au un efect neînsemnat asupra supraviețuirii unei specii, iar în condiții favorabile numărul de exemplare poate crește rapid. De exemplu, un șobolan cafeniu este capabil să se reproducă la vârsta de doar 2 luni şi poate da naștere la o generație de câte 10 sau mai mulți pui aproape în fiecare lună.

Șoarecii de câmp sunt, de asemenea, prolifici: unele specii pot produce peste 13 generații de pui anual. Rozătoarele mai mici tind să nască mai mulți pui decât speciile mai mari (precum capibara) – ca urmare, rozătoarele mici alcătuiesc alimentația de bază a mai multor animale. La rozătoare, ciclul complet de reproducere, de la atracția sexuală până la creșterea puilor, este influențat de emiterea de secreții glandulare cu miros pătrunzător. Femelele de șobolan, de exemplu, produc un feromon cam la 8 zile după fătare. Această substanță chimică mirositoare este secretată în fecalele mamei şi-i ajută pe pui să nu se piardă de ea.

Rozătoarele și oamenii

Unele rozătoare, în principal șobolanii şi șoarecii, sunt considerate dăunătoare de către oameni, deoarece sunt adesea în competiție directă cu rasa umană (ocupă aceleași habitate şi mănâncă aceeași hrană) şi sunt extrem de adaptabile. Rozătoarele consumă peste 40 de milioane de tone de hrană umană în fiecare an, contaminează hrana depozitată cu urina şi cocoloașele lor de fecale şi transmit peste 20 de organisme care provoacă boli.

Deși există un anumit control al populațiilor de rozătoare prin folosirea de capcane şi otrăvuri, multe specii sunt suficient de inteligente pentru a învăța să evite asemenea măsuri. Totuși, numai câteva din cele 1 702 specii de rozătoare sunt adevărați dăunători: multe sunt avantajoase pentru oameni – de exemplu, distrugând insecte şi buruieni sau păstrând sănătatea pădurilor prin răspândirea ciupercilor. Castorii şi șinșilele sunt crescuți pentru blana lor, în vreme ce șobolanii, șoarecii şi porcii de Guinea sunt ținuți ca animale de companie şi sunt folosiți pe scară largă în cercetări medicale.

Porc de Guinea în natură

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *