Despre hipopotami

Membrii acestei familii au un stil de viață semiacvatic şi se consideră a fi mai înrudiți cu balenele decât cu alte mamifere paricopitate. Ei pot pluti şi înota şi pot rămâne sub apă mai mult de 5 minute. Hipopotamul trăiește de-a lungul râurilor şi lacurilor din Africa, în timp ce hipopotamul pitic, mai mic şi mai puțin acvatic, se limitează la zonele de pădure mlăștinoase din vestul Africii. Populația de hipopotami este numeroasă, dar hipopotamul pitic este în pericol de dispariție datorită distrugerii habitatului şi vânătorii.

Anatomie

Hipopotamii au corp lung, masiv, cu picioare scurte, care arată surprinzător de fragile. Capul enorm are maxilare care permit gurii să se caște la un unghi de până la 150 de grade şi prezintă incisivi şi canini lungi, ca nişte colţi. Nasul este lat şi acoperit cu ţepi sensibili. Coada este scurtă, cu un smoc in vârf şi aplatizată.

Printre adaptările la viața în apă se numără degetele palmate; ochii, urechile şi nările aflate în vârful capului (acestea sunt adesea singura parte a animalului care iese afară din apă); şi capacitatea de a-şi închide nările sub apă. Pielea este cenușie cu o tentă rozalie pe partea de dedesubt şi în jurul ochilor şi a pliurilor pielii. Aproape nu are păr deloc în majoritatea părţilor corpului şi este extrem de groasă şi de unsuroasă.

Pielea hipopotamului este neobişnuită prin aceea că nu are glande sebacee. În schimb, are glande mucoase (care sunt glande sudoripare modificate) care produc un lichid vâscos pentru a menține pielea umedă atunci când este expusă la aer. Acest lichid, care este de culoare roz datorită prezenței unui pigment roşu, poate proteja, de asemenea, împotriva infecțiilor şi poate preveni insolațiile.

Dacă hipopotamul cântărește aproximativ 1,4 tone, hipopotamul pitic, care are picioare relativ mai lungi, un cap mult mai mic, piele mai închisă la culoare şi ochi pe părțile laterale ale capului, atinge în medie doar aproximativ 250 kg.

Hrănire

Hipopotamul se deplasează noaptea pe uscat pentru a paşte, în general luându-se după urme – marcate prin grămezi de bălegar – care duc la locurile sale de hrănire. în fiecare noapte, un individ se hrănește cu aproximativ 40 kg de iarbă.

Hrana este digerată într-un stomac compartimentat (stomacul anterior conține bacterii care fermentează celuloza). Deși acest sistem este lent, hipopotamul are nevoie de mai puțină hrană decât animalele de mărime asemănătoare deoarece mare parte din viața sa este petrecută şi susținută în apă. Hipopotamul pitic se hrănește cu rădăcini, ierburi, lăstari şi fructe căzute, deși se cunosc prea puține despre obiceiurile sale de hrănire.

Grupuri sociale

Hipopotamul pitic se întâlnește de obicei în grupuri mici de până la 3 indivizi. Femelele hipopotam şi puii lor însă formează grupuri de 10-20 în general (dar uneori de până la 100) in timpul zilei (căutarea hranei în timpul nopţii este o treabă solitară). Ei comunică prin grohăituri sacadate şi mormăituri profunde care se transmit pe o anumită distanţă în apă.

Fiecare grup ocupă un habitat de-a lungul unei secțiuni a malului unui râu sau unui lac, pe teritoriul unui mascul dominant. Acest mascul îşi marchează teritoriul cu movile de bălegar pe care îl împrăștie dând furios din coadă. Alți masculi pot intra pe teritoriul lui, dar sunt tolerați numai dacă se comportă cu docilitate şi nu încearcă să se împerecheze. împerecherea are loc în apă, dar puii se nasc de obicei pe uscat.

Conflictele teritoriale dintre hipopotamii masculi nu sunt neobișnuite, în special acolo unde densitatea populației este ridicată. Dacă, după o perioadă de urlete şi manifestări ritualice, nici unul din masculi nu cedează, va urma o luptă. Folosindu-și caninii inferiori pe post de arme, o luptă poate dura ore întregi şi poate avea drept urmare răni grave.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *