Despre cai şi specii înrudite

Un simbol al grației şi libertății, caii şi speciile înrudite (ecvidele) reprezintă extrema mamiferelor imparicopitate – au un singur deget la fiecare picior. Ecvidele – caii, măgarii (inclusiv onagrul şi kiangul) şi zebrele – au gât şi cap lung şi membre lungi şi zvelte.

Au o rezistență extraordinară şi pot alerga la viteze mari: cel mai rapid ecvid sălbatic, onagrul, poate atinge 70 km/h pe perioade scurte. Se întâlnesc în preriile şi deserturile din Africa şi Asia, şi diverse specii au fost introduse pe scară largă peste tot în lume.

Anatomie

Ecvidele se caracterizează printr-un torace adâncit, coamă pe gât, coadă ca un smoc sau cu păr lung, câte o copită solidă la fiecare picior, zone de piele îngroșată, dură (numite calus) pe partea interioară a membrelor anterioare deasupra genunchiului şi buze şi nări mobile. Ochii, cu pupile alungite, se află pe părțile laterale ale capului pentru o bună vedere perioculară (pentru a-1 ajuta să detecteze prădătorii).

Vederea pe timp de zi şi de noapte este excelentă. Urechile sunt lungi şi se pot răsuci pentru a localiza sursele sunetelor, fără a trebui să-şi miște corpul. Auzul este ascuțit. Toate speciile au o „haină” foarte păroasă, care este de regulă uniformă la culoare la cai şi măgari.

Zebrele au dungi albe şi negre frapante; funcția acestora se presupune a fi de recunoaștere socială, de reglare a temperaturii sau de creare a unui efect de „camuflaj” pentru a-şi zăpăci prădătorii.

Hrănire

Caii şi speciile înrudite se hrănesc în principal cu iarbă (au o serie de dinți în falcă rezistenți cu care taie iarba), deși se hrănesc şi cu vegetație de deșert şi pot roade scoarță de copac, frunze, muguri şi fructe. Spre deosebire de vite (de exemplu), ei nu rumega, ci folosesc un sistem de fermentare în porțiunea caudală a intestinului.

Aceasta le permite să consume cantități mari de hrană, care trece rapid prin tractul digestiv. Calitatea hranei este deci mai puțin importantă decât cantitatea, ceea ce înseamnă că ecvidele pot supraviețui în habitatele aride. Se obicei se odihnesc în timpul zilei călduroase şi caută hrana dimineața, seara şi în timpul nopții.

Grupuri sociale

Caii sălbatici, zebrele de câmpie (ale lui Burchell) şi zebrele de munte trăiesc în grupuri alcătuite din iepe şi puii lor, conduse de un mascul (armăsar) de „harem“, care le protejează şi le mână la păscut. Acest mascul apără, de asemenea, teritoriul grupului şi încearcă să împiedice alți masculi să se împerecheze cu iepele sale.

Femelele tinere pot rămâne în același grup ca și mamele lor sau se pot alătura unui alt grup; masculii tineri pleacă la maturitate şi încearcă să-și adune propriul harem. Măgarii sălbatici şi zebrele lui Grevy, pe de altă parte, au o organizare socială diferită, fără asociații pe termen lung. Masculii care se reproduc apără teritorii vaste – de până al 15 km pătrați – și acestea sunt marcate prin grămezi de bălegar. Masculul se împerechează cu femelele care trec prin teritoriul său.

Ecvidele comunică între ele prin nechezături sau zbierete şi aceste vocalizări variază în funcție de specie. Pentru a evalua condiția sexuală a iepelor, masculii le miros urina. Pentru a analiza mirosul în detaliu, ei îşi rostogolesc buza superioară pentru a induce aerul inhalat în organul lui Jacobson, un săculeț special aflat în cerul gurii. Acesta se numește răspuns flehmen.

Caii şi oamenii

Măgarul, un descendent al măgarilor sălbatici, a fost domesticit în Orientul Mijlociu înainte de anul 3000 î.Hr. Calul domestic, provenind din calul sălbatic, a apărut mai târziu (în jurul anului 2500 î.Hr.) – probabil din Asia Centrală. Acesta a înlocuit măgarul la un număr de utilizări – inclusiv transport, agricultură, război şi recreare – deși măgarul a rămas un animal de povară popular.

Ecvidele domesticite continuă să slujească oamenilor şi majoritatea cailor din zilele noastre sunt domestici. Cele mai multe ecvide sălbatice se află pe cale de dispariție datorită pierderii habitatelor şi vânătorii: doar zebra lui Burchell şi kiangul sunt specii relativ numeroase.

Conflictele dintre ecvide sunt obișnuite pe toată durata sezonului de reproducere. În această luptă, masculii zebrei lui Burchell pot mușca, se pot ridica în două picioare şi pot lovi cu membrele anterioare şi zvârli din membrele posterioare. Perdantul este alungat, lăsând masculul victorios să controleze haremul, format de obicei din una până la șase femele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *