Bufniţe

Adesea auzite, dar rareori văzute, bufniţele sunt vânători care operează în principal noaptea. Amintesc de prădătorii care acţionează ziua, şoimi şi ulii, având gheare ascuţite şi cioc încovoiat pentru a prinde şi ucide prada, dar, în plus, bufniţele au mai multe caracteristici care le ajută să vâneze în întuneric.

Au ochii foarte mari pentru a capta toată lumina disponibilă şi privirea binoculară, care le ajută să aprecieze distanţa. Au un auz excepţional de bine dezvoltat, iar penajul moale le permite să zboare fără zgomot. Cele două familii de bufniţe – bufniţa obişnuită şi cea de hambar – se găsesc în întreaga lume, de la pădurile dense până în tundră.

Anatomie

Cu capul lor rotund şi mare, poziţia aproape verticală şi coada scurtă, bulhiţele sunt uşor de recunoscut. Degetul exterior este reversibil, ceea ce îi permite să se mişte înspre faţă şi spate, mărindu-i abilitatea de a se agăţa pe crengi şi de a înhăţa prada. Bufniţele au vederea excelentă, atât noaptea cât şi ziua.

Au, de asemenea, un auz excepţional, prinzând cu uşurinţă cel mai slab foşnet făcut de un mic mamifer, chiar şi sub zăpadă. Unele specii pot vâna în întuneric total, deschiderile asimetrice ale urechilor permiţându-le o percepţie tridimensională a sunetului. Toate bufniţele au penajul moale şi dens, cu franjuri pufoase la capătul aripilor, care atenuează sunetul produs de turbulenţele aerului.

Hrănire

Bufniţele se hrănesc cu o mare varietate de animale vii, dimensiunile acestora depinzând de specia de bufniţă care le vânează. Majoritatea se hrănesc cu insecte, păsări sau mamifere mici, dar bufniţele mari prind şi mănâncă în mod obişnuit bufniţe mai mici. Bufniţele care trăiesc în copaci tind să plonjeze asupra prăzii din poziţie staţionară, dar cele care trăiesc în locuri deschise trebuie să vâneze din aer, în zbor lent, la joasă înălţime.

Reproducere

Bufniţele nu-şi construiesc propriul cuib. Se bazează în schimb pe eforturile depusejui anii precedenţi de alte păsări sau, pur şi simplu, aleg o cavitate potrivită în pământ, în copaci, în crăpăturile din roci sau în clădiri. Ouăle, aproape sferice, sunt depuse în cuib sau direct pe pământ.

Majoritatea bufniţelor depun 2-7 ouă care ecluzează de regulă la un interval de două zile, ducând la mari discrepanţe în ce priveşte creşterea puilor din cuib. Dacă este puţină hrană, puii care au eclozat primii au prioritate, ceilalţi riscând moartea prin înfometare.


Cucul alergător

Deşi poate zbura, acest membru al familiei de cuci, cu picioare lungi, îşi petrece majoritatea timpului pe sol. Pe distanţe scurte poate atinge viteze de peste 30 km/h. Merge şi aleargă prin deşert, încercând să-şi stârnească prada şopârle, şerpi, păsări şi mamifere mici – şi ucide ce prinde cu o lovitură cu ciocul său puternic. Acest alergător fuge, de asemenea, şi din calea prădătorilor, pendulându-şi coada lungă dintr-o parte în alta, folosind-o ca pe o cârmă, pentru a face viraje în timpul cursei.

Geococcyx californianus

Areal: S Americii de Nord

Lungimea: 56 cm

Greutatea: 325 g

Penajul: Similar la ambele sexe


Hoatzinul

Această pasăre cu aspect primitiv se hrăneşte aproape exclusiv cu frunze, o însuşire pe care puţine alte specii o au, deoarece stomacul ei mare îi permite să proceseze materialul vegetal într-un mod similar cu cel al mamiferelor erbivore.

Puii părăsesc cuibul înainte de a putea să zboare şi îşi folosesc micile gheare de la aripi pentru a se căţăra în vegetaţie; dacă sunt ameninţaţi, plonjează în apă. Până la opt păsări pot coabita, apărând teritoriul comun şi ajutându-se în creşterea puilor.

Opisthocomus hoazin

Areal: N Americii de Sud

Lungimea: 62 – 70 cm

Greutatea: 700 – 900 g

Penajul: Similar la ambele sexe


Crotophaga ani

Această pasăre cu aspect ciudat are cioc înfundat şi încovoiat şi se hrăneşte în principal urmărind cirezile şi prinzând insectele stârnite de acestea în timpul păşunatului. Trăieşte în grupuri de mai multe perechi care îşi împart activitatea de dorire şi creştere a puilor. Aceştia stau în cuib după ce le-a crescut penajul, ajutând la creşterea următoarei generaţii.

Crotophaga ani

Areal: S-E Ameridi de Nord, America Centrală, America de Sud, Caraibe

Lungimea: 35 cm

Greutatea: 125 g

Penajul: Similar la ambele sexe


Cucul

De regulă de culoare cenuşie, cu partea inferioară a corpului albă, dungată cu negru, cucul se reproduce, în principal, în pădurile din Europa şi Asia, dar parcurge distanţe mari pentru a-şi petrece iama în Africa şi în sudul Asiei. Această pasăre familiară este un exemplu clasic de parazitare a cuiburilor, depunându-şi ouăle în cuiburile altor specii.

Cuculus canorus

Areal: Europa, Asia, N-V şi S Africii

Lungimea: 32 – 33 cm

Greutatea: 125 g

Penajul: Similar la ambele sexe


Turaco cu creasta roşie

Ca şi alţi turaco, această specie îşi datorează culorile strălucitoare unui pigment pe bază de cupru, unic în cadrul familiei de turaco. Trăind în copaci şi hrănindu-se cu fructe, îşi petrece mare parte a timpului sărind din cracă în cracă, având un zbor greoi.

Trăiesc obişnuit în grupuri familiale, căutându-şi hrana în coronamentul pădurii ecuatoriale, apărându-şi viguros zona în care se hrănesc şi unde clocesc de alţi turaco sau alte păsări consumatoare de fructe.

Tauraco erythrolophus

Areal: S-V Africii

Lungimea: 40 – 43 cm

Greutatea: 200 – 325 g

Penajul: Similar la ambele sexe


Cucul-gaiţă

Cel mai mare cuc care trăieşte în Europa, această pasăre arătoasă îşi depune ouăle în cuiburi de ciori, coţofene şi grauri. Spre deosebire de cucul comun, acest pui de cuc nu aruncă ceilalţi pui din cuib. Totuşi, pentru că ei cresc mai rapid decât ceilalţi pui, primesc mai mult din mâncarea adusă de părinţii vitregi şi în primele opt zile de viaţă ating jumătate din greutatea pe care o au la primul zbor.

Clamator glandarius

Areal: S Europei, V Asiei, Africa

Lungimea: 35 – 39 cm

Greutatea: 125 g

Penajul: Similar la ambele sexe


Cuci şi Turaco

Deşi au glasuri puternice, cucii şi turaco sunt păsări discrete. Cucii, răspândiţi în întreaga lume, sunt, în general, de culoare cenuşie sau maro, deşi unii dintre ei au izbitoare pete şi dungi în colorit variat Turaco, care trăiesc numai în Africa, au uneori culori strălucitoare, cu pigmentaţie unică în roşu şi verde.

Atât cucii cât şi turaco au aripi scurte, coadă lungă şi două perechi de degete mari la fiecare picior, unul îndreptat în faţă şi altul în spate, care le permit să se caţere sau să înnopteze în copaci. Pe lângă cuci şi turaco, acest grup include hoatzinul plasat într-o familie separată.

Parazitarea Cuibului

Unele specii de cuci îşi depun ouăle în cuibul altor păsări. Adesea ouăle sunt foarte asemănătoare cu cele ale cuibului parazitat. Puiul de cuc poate arunca ouăle sau puiul din cuibul parazitat, mâncând hrana adusă de noul „părinte”.


Ara cu aripi verzi

Ara cu aripi verzi atrage atenţia prin culorile vii, spectaculoase, şi ţipătul strident. Pasăre mare, la fel ca şi alţi ara, are penaj parţial roşu şi albastru-deschis pe spate şi pe târtiţă. Coada lungă are terminaţia albastră. Aripile sunt albastre, cu penele de pe partea superioară verde-închis, de la care provine şi numele speciei. Puii seamănă cu adulţii, dar au cozile mai scurte.

Acest ara preferă pădurile umede de pe terenurile joase, dar in partea sudică a ariei de răspândire, unde mai cunoscutul ara kanga (ara macaw) este absent, frecventează şi habitatele deschise, inclusiv zonele împădurite, şi este adesea văzut ciugulind pe ramurile cele mai proeminente ale copacilor înalţi.

Deşi, de regulă, îi întâlnim în perechi sau grupuri mici, posibil grupuri familiale, uneori se asociază cu alţi papagali ara mai cunoscuţi, în special pe malurile de pământ unde se adună în număr mare pentru a consuma mineralele de la suprafaţă.

În zbor, ara cu aripi verzi se cheamă zgomotos unii pe alţii. Această pasăre se hrăneşte cu seminţe, fructe şi nuci, care sunt adesea mai mari şi mai tari decât cele consumate de alţi papagali ara. Păsările adulte sunt ucise pentru carne şi pene, în timp ce puii sunt culeşi din cuiburi pentru comerţul cu păsări vii.

Ara chloroptera

Areal: N şi C Americii de Sud

Lungimea: 90 cm

Greutatea: 1 kg

Penajul: Similar la ambele sexe


Ara Spix

Cel mai mic din toţi ara albaştri, ara Spix este o creatură cu tabieturi, stând în mod obişnuit agăţat pe crăci în vârful copacilor şi urmând zilnic acelaşi culoar de zbor. Acest papagal se hrăneşte cu seminţe, nuci şi fructe, în timp ce se caţără printre ramuri. Ara Spix are coada lungă şi ascuţită, capul albastru-argintiu, cu piele de culoare gri-închis în jurul ochilor. Spatele şi aripile sunt albastre mai închis, iar coada este neagră.

Conservare

Deşi acest papagal se pare că nu a fost niciodată o pasăre comună, sosirea coloniştilor în habitatul său şi distrugerea pădurilor în care cuibărea au condus la restrângerea zonei de răspândire până la o mică zonă din nord-estul Braziliei, împingându-l până la extincţia totală. Comerţul ilegal cu păsări sălbatice este, totodată, vinovat de distrugerea acestei specii.

Astăzi totuşi, ca rezultat al măsurilor de conservare luate în anii 1980, peste 50 de exemplare din aceşti papagali s-au reprodus în captivitate. Cu ultimul exemplar în libertate acum dispărut, supravieţuirea acestei specii depinde în întregime de succesul programului de reproducere.

Cyanopsitta spixii

Areal:  E Americii de Sud

Lungimea: 55 cm

Greutatea: Neînregistrată

Penajul: Similar la ambele sexe