Veveriţa lui Prevost

Unul dintre cele mai viu colorate mamifere, această veveriță arboricolă, ce devine activă la apusul soarelui, este neagră pe părțile superioare, de un roșcat-castaniu aprins pe părțile inferioare, cu o bandă albă lată, strălucitoare, pe flecare latură, de la nas până la coapsă.

Trăiește singură sau în mici grupuri familiale, comunicând prin strigăte ca de pasăre şi prin etalări vizuale ale cozii stufoase. Hrana sa include fructe, semințe moi, nuci bogate în uleiuri şi muguri, precum şi termite, furnici, larve şi ouă de păsări.

După o gestație de 46-48 de zile, cei 2-3 pui sunt fătați într-un cuib mare din rămurele şi frunze, într-o scorbură sau printre crengi.

Callosciurus prevosti

Areal: S-E Asiei

Lungimea: 13 – 28 cm

Coada: 8 – 26 cm

Greutatea: 150 – 500 g


Veveriţa zburătoare uriaşă

Această veveriță își întinde membrele pentru a extinde porțiunile mari de piele subțire, liberă, îmblănită dintre picioarele din față şi din spate. Mai curând planând decât zburând, se poate deplasa peste 400 m, într-o proporție de planare de 3 la 1 (acoperind de 3 ori distanța pe care o pierde în înălțime).

Schimbă unghiul de planare folosindu-și membrele anterioare. Planările au loc în general dintr-un copac în altul aflat mai jos, şi nu pe sol, adesea pentru a scăpa de un pericol. Spre deosebire de majoritatea veverițelor, este nocturnă, părăsindu-și scorbura noaptea în căutare de semințe de conifere, nuci, fructe, frunze, lăstari şi muguri.

Coloritul blănii variază, dar este de obicei bej spre maro-roșcat deasupra, cu inele negre în jurul ochilor mari, adaptați „vederii de noapte”, şi al urechilor golașe.

Petaurista elegans

Areal: S şi S-E Asiei

Lungimea: 30 – 45 cm

Coada: 32 – 61 cm

Greutatea: 0,5 – 2 kg


Veveriţa din Carolina

Introdusă din America de Nord în unele părți ale Europei, veverița din Carolina are spatele cenușiu şi părțile inferioare albe sau pale.

Fața, spatele şi picioarele dinainte au nuanțe maronii. Se hrănește cu nuci, semințe, flori, fructe, muguri şi ciuperci. Poate ieși iarna din cuibul său de rămurele căptușit cu iarbă şi scoarță de copac, în căutarea hranei.

Sciurus carolinensis

Areal: Din S şi S-E Canadei până în S SUA,Europa

Lungimea: 23 – 28 cm

Coada: 15 – 25 cm

Greutatea: 300 – 700 g


Veverița eurasiatică

Coloritul veveriței variază de la roșcat la maro, cenușiu sau negru pe spate, şi poate deveni maro-cenușiu iarna. Părțile inferioare sunt întotdeauna pale sau albe. Excelentă cățărătoare şi săritoare, se hrănește la sol şi printre crengi cu semințe (în special de conifere), nuci, ciuperci, lăstari, fructe, scoarță moale şi sevă. Trăiește singură, cu excepția perioadei în care femela alăptează puii.

Femela de veveriță dă naștere la 2-5 pui orbi, golași. Îi alăptează timp de 12 săptămâni în cuibul special, care poate fi o versiune mai mare a adăpostului din crenguțe în formă de minge, așezat la bifurcația unei ramuri, sau o scorbură. Cuibul este căptușit cu materii moi, fine, care să țină de cald puilor în absența mamei.

Sciurus vulgaris

Areal: Din V Europei până în E Asiei

Lungimea: 20 – 25 cm

Coada: 15 – 20 cm

Greutatea: 200 – 475 g


Veveriţa de la Capul Bunei Speranţe

Ghearele lungi ale veveriței de la Capul Bunei Speranțe pot săpa vizuini în solul tare, uscat, pietros.

Blana superioară este rozaliu-maronie, cu o dungă albă pe flancuri şi cu abdomenul alb. Ochii proeminenți sunt încercuiți cu alb, iar botul şi labele sunt albe. Aproape de baza şi vârful cozii sunt dispuse niște benzi negre.

Oportunistă, mănâncă de la semințe, bulbi şi rădăcini până la insecte şi ouă de păsări. Această veveriță nearboricolă trăiește în colonii de 6-10, iar uneori chiar de 30 de membri.

Xerus inauris

Areal: Sudul Africii

Lungimea: 20 – 30 cm

Coada: 18 – 26 cm

Greutatea: 575 g


Câinele de prerie cu coada neagră

Preferința pentru un habitat ierbos şi „lătratul” ascuțit, ca de câine, dau la 5 specii de veverițe nearboricole numele comun de câini de prerie. Câinele de prerie cu coada neagră sau câinele de prerie de la șes trăiește la altitudini de 1 300-2 000 m în Marile Câmpii din America de Nord şi la sud, în zonele mai aride din nordul extrem al Mexicului.

Perii de pe corpul câinelui de prerie cu coada neagră au vârful negru iarna şi alb vara, iar mustățile şi treimea dinspre vârful cozii sunt negre. Acest rozător se hrănește cu o gamă de plante de sezon precum pirul, iarba-bivolului, nalba şi tufișul iepurelui vara, şi ciulini, cactuși precum Opuntia şi rădăcini subterane şi bulbi, iarna.

Câinii de prerie se înmulțesc cu repeziciune, cu până la 8 pui născuți după o gestație de 33-38 zile. În trecut, obiceiurile lor de hrănire au dus la distrugerea masivă a recoltelor de grâu şi alte cereale, iar vizuinile lor erau adevărate capcane pentru cai şi vite.

De aceea, câinii de prerie au făcut obiectul unor campanii de exterminare, încununate cu succes. În prezent, rozătoarele au fost restrânse în principal la parcuri şi rezervații naturale. Reducerea extremă a numărului lor a constituit o amenințare gravă la adresa dihorului cu labe negre, pentru care reprezentau practic unica pradă.

Unitatea socială de bază a câinilor de prerie este coteria unui mascul, a câtorva femele şi a puilor lor. Câteva coterii alcătuiesc o strajă, membrii acesteia păzindu-și teritoriile şi vizuinile prin salturi energice însoțite de lătraturi ascuțite, clănțănit din dinții dezgoliți şi cozi zbârlite. Mai multe străji alcătuiesc un oraș de până la 65 de hectare.

Cynomys ludovicianus

Areal: Din S-V Canadei până în N Mexicului

Lungimea: 28 – 30 cm

Coada: 7 – 11,5 cm

Greutatea: 0,7 – 1,5 kg


Popândăul columbian

Popândăul columbian („Columbia” fiind Columbia Britanică, din Canada) provine din pășunile alpine și zonele ierboase de pe coline.

Hrana sa constă din fructe, semințe, flori, bulbi şi ocazional din insecte prinse din zbor. Trăind în colonii mici, popândăii columbieni se „sărută” când se întâlnesc, înclinându-și capul pentru a adulmeca glandele odorifere orale din zona gurii.

Spermophilus columbianus

Areal: Din V Canadei până în N-V SUA

Lungimea: 25 – 29 cm

Coada: 8 – 11,5 cm

Greutatea: 850 – 1000 g


Marmota cu burta galbenă

Adaptabilă ca habitat, marmota cu burta galbenă are o alimentație complexă: ierburi, flori şi semințe.

Se hrănește în principal dimineața şi după-amiaza târziu, după care se ocupă de toaleta reciprocă cu ceilalți membri ai coloniei – de obicei, un mascul şi câteva femele. Hibernarea durează până la 8 luni. Cei 3-8 pui sunt înțărcați după 20-30 de zile.

Marmota flaviventris

Areal: Din S-V Canadei până în V SUA

Lungimea: 34 – 50 cm

Coada: 13 – 22 cm

Greutatea: 1,5 – 5 kg


Marmota de America

Marmota este una din cele mai mari şi puternice veverițe nearboricole. Se hrănește în principal după-amiaza, adesea într-un grup răzleț format din mai multe specimene, cu o varietate de semințe, ierburi, trifoi, fructe şi mici animale, precum cosași şi melci. În pofida dimensiunilor sale, este un cățărător abil şi un bun înotător.

Toamna sapă o vizuină mai adâncă pentru hibernarea sa de durată. În America de Nord, 2 februarie este Ziua Marmotei, când se zice că marmota de America iese din vizuina sa de iarnă pentru a vedea cum e vremea.

Marmota de America manifestă constant un comportament agresiv față de membrii aceleiași specii, în special când masculii se luptă pentru dominație în timpul sezonului de împerechere, primăvara, își apără cu strășnicie vizuina, arcuindu-și spinarea, sărind, pocnind cu coada înțepenită și clănțănind din dinții dezgoliți.

Marmota monax

Areal: Din Alaska şi V Canadei până în E Canadei şi E SUA

Lungimea: 32 -52 cm

Coada: 7,5 – 11,5 cm

Greutatea: 3 – 5 kg


Veveriţa dungată

Veverița dungată, ocazional crescută ca animal de companie, este, de asemenea, familiară în sălbăticie, ca vizitator îndrăzneț al locurilor de picnic. E frecventă mai ales în pădurile de arbori cu frunze căzătoare, în special de mesteacăn, precum și în zone împădurite cu multe fisuri în stânci.

Se poate cățăra, dar își caută hrana – semințe şi nuci – în principal la sol, în special dimineața târziu şi după-amiaza târziu, transportând hrana în buzunarele fălcilor. Coloritul de bază al veveriței dungate este maro-cenușiu sau roșcat, devenind de un roșiatic mai pal pe crupă.

Trăiește singură în sistemul său de vizuini şi hibernează, deși poate ieși în zilele nu prea friguroase ca să se hrănească. Strigătele zgomotoase de „cip” şi „cuk“ funcționează ca niște semnale de alarmă pentru celelalte veverițe şi pentru alte animale mici care trăiesc în zonă.

Tamias striatus

Areal: Din S-V Canadei până în C şi E SUA

Lungimea: 15,5 – 16,5 cm

Coada: 7 – 10 cm

Greutatea: 80 – 125 g