Falsul liliac-vampir australian

Cunoscut și ca liliacul-fantomă australian, numele acestui liliac provine din credința greșită că se hrănește cu sânge. Printre cele mai mari microchiroptere, vânează insecte, păsări, broaște şi șopârle.

Declinul său poate fi cauzat parțial de folosirea din ce în ce mai intensă a locurilor sale stâncoase de cuibărit ca mine şi cariere.

Macroderma gigas

Areal: V şi N Australiei

Lungimea: 10 – 12 cm

Coada: Inexistentă

Greutatea: 75 – 150 g


Liliacul mauritian

Membru al grupului cu coadă membranată, liliacul mauritian de mormânt este cunoscut în Africa pentru gama sa largă de pocnituri, țipete şi alte zgomote abia audibile pentru unii oameni. Produce şi ultrasunete pentru ecolocație.

Acest liliac activ stă de veghe în timp ce se odihnește ziua afară, pe trunchiuri de copaci şi pe pereți, inclusiv pe clădiri din orașe. Vânează insecte zburătoare, în special deasupra apei.

Spatele este negru-maroniu încărunțit; părțile inferioare și aripile sunt albe.

Taphozous mauritianus

Areal: V, C, E Africii şi Africa de Sud, Madagascar

Lungimea: 7,5 – 9,5 cm

Coada: 2 – 3 cm

Greutatea: 15 – 30 g


Liliacul cu trompă

Denumită şi liliacul cu nas ascuțit, această specie are un nas lung, ascuțit şi formă aerodinamică. Este un liliac insectivor mic tipic, dar manifestă un comportament de cuibărit unic, deoarece grupuri de 5-10 indivizi (rareori mai mulți de 40) se odihnesc ziua aliniați, cu nasul unul la coada altuia, pe o creangă sau pe o grindă de lemn.

Un mascul adult poate domina grupul şi poate apăra zona în care se hrănește – un petic de apă din apropiere unde prinde insecte mici.

Rhynchonycteris naso

Areal: Din Mexic până ȋn C Americii de Sud

Lungimea: 3,5 – 5 cm

Coada: 1 – 1,5 cm

Greutatea: 3 – 6 g


Vulpea zburătoare a lui Rodriguez

Odinioară, adăposturile din timpul zilei sau „taberele” acestei vulpi zburătoare numărau peste 500 de indivizi. Din cauza dispariției habitatelor, prin distrugerile provocate de furtuni şi de intervenția oamenilor, şi din cauză că a fost vânată de localnici pentru hrană, din această specie nu au mai rămas decât câteva sute de exemplare în sălbăticie.

Cu toate acestea, câteva centre au pus la punct programe de reproducere în captivitate care au avut succes. Noaptea, liliecii caută în pădurile uscate fructele diverșilor copaci, precum tamarini, gherghini, mango, palmieri şi smochini. Ca mulți alți lilieci frugivori, storc sucul şi pulpa moale din fructe, înghițind rareori părțile mai tari.

Observațiile din captivitate arată că fiecare mascul dominant adună în jurul lui un harem de până la 10 femele cu care doarme şi se împerechează. Masculii subordonați şi imaturi tind să se odihnească în altă parte a taberei.

Pteropus rodricensis

Areal: Oceanul Indian (Insula Rodriguez)

Lungimea: 35 cm

Coada: Inexistentă

Greutatea: 250 – 275 g


Liliacul frugivor cu epoleți al lui Wahlberg

Pe lângă peticele albe de blană ca nişte „epoleți“ de pe umerii masculilor, ambele sexe au două petice albe la baza urechilor. Aceste smocuri pale pot reprezenta un camuflaj disruptiv, întrerupând conturul liliacului atunci când este văzut de jos pe fundalul frunzelor cu pete.

În sezonul de împerechere, chemarea cu care masculul atrage femelele seamănă cu zgomotul unei pompe de bicicletă care scârțâie.

Epomophorus wahlbergi

Areal: E, C Africii şi Africa de Sud

Lungimea: 12 – 15,5 cm

Coada: Inexistentă

Greutatea: 65 – 125 g


Liliacul cu epoleți al lui Franquet

Noaptea, masculii de liliac cu epoleți al lui Franquet emit chemări monotone, ca nişte fluierături înalte, ca să atragă femelele pentru împerechere. Masculul este puțin mai greu decât femela şi are pe umeri petice de păr lung, pal.

Această specie se înmulțește în orice perioadă, chiar şi de două ori pe an dacă principala sa hrană, alcătuită din smochine, guave, banane, alte fructe şi frunze tinere, moi, este abundentă.

Epomops franqueti

Areal: V şi C Africii

Lungimea: 11 – 15 cm

Coada: Inexistentă

Greutatea: 85 – 100 g


Liliacul frugivor egiptean

Larg răspândiți şi adaptabili, acești lilieci care mănâncă fructe şi frunze sunt uneori atât de comuni, încât devin o calamitate şi distrug recolta agricolă. Sunt singura specie de liliac frugivor care folosește clicuri înalte de ecolocație (ca liliecii insectivori mai mici). Aceasta înseamnă că liliacul frugivor egiptean își poate găsi calea şi poate cuibări în grote întunecoase, în loc să doarmă în copaci ca alți lilieci frugivori.

În timpul zilei, liliecii frugivori egipteni se adună în spațiul sigur al grotelor întunecate. Aici există mai multă umezeală şi o temperatură mai constantă decât afară. Liliecii compensează frigul adunându-se laolaltă, pentru a reține mai eficient căldura corpului.

Liliacul frugivor egiptean variază de la maro-închis la cenușiu-ardezie pe spate, cu părțile inferioare mai deschise, fumurii. Lucru neobișnuit la lilieci, blana se prelungește până la jumătatea fiecărui antebraț.

Rousettus egyptiacus

Areal: V Asiei, N Africii (Egipt), V,E Africii şi Africa de Sud

Lungimea: 14 – 16 cm

Coada: 1,5 – 2 cm

Greutatea: 80 – 100 g


Despre lilieci

Liliecii sunt singurele mamifere care au aripi batante adevărate şi capacitatea de a zbura (spre deosebire de lemurienii zburători, de exemplu, care planează). Membrana aripilor de liliac (patagiu), o prelungire a pielii de pe spate şi abdomen, oferă un grad ridicat de manevrabilitate în zbor. Deschiderea aripilor variază mult, de la peste 1,5 m la marele liliac frugivor la 15 cm la liliacul pitic din Thailanda.

Peste jumătate din specii folosesc ecolocația pentru a prinde prada şi pentru a naviga noaptea. Ordinul Chiroptera este uriaș şi include aproape un sfert din toate speciile de mamifere, fiind depășit numeric doar de cel al rozătoarelor. Liliecii sunt comuni în habitatele tropicale şi temperate, dar nu sunt întâlniți în medii prea reci pentru a întreține o sursă de hrană, precum regiunile polare.

Anatomie

Probabil cea mai distinctivă trăsătură a liliecilor este aripile lor, alcătuite dintr-un strat dublu de piele întinsă ȋntre partea laterală a corpului şi cele 4 degete elongate de la fiecare membru superior. Între aceste 2 straturi se află vase de sânge şi nervi. Pentru ca brațele să poată fi folosite ca aripi este nevoie de un sprijin suplimentar, oferit de caracteristici precum vertebrele sudate, coastele aplatizate şi clavicula puternică.

Sternul (osul pieptului) are o creastă centrală de care sunt prinși mușchii mari folosiți la baterea ȋn jos a aripii. La majoritatea speciilor este prezent un deget mare scurt, cu gheară, ȋn punctul ȋn care se unesc degetele, şi un pinten cartilaginos (calcar) ȋn partea interioară a încheieturii gleznei care ajută la întinderea membranei cozii.

Brațele, picioarele şi degetele mult elongate ale liliacului oferă cadrul pentru aripi. Picioarele liliecilor au fost rotite cu 1800 astfel încât genunchiul şi laba piciorului să se îndoaie în direcție opusă faţă de genunchiul şi laba din spate a altor mamifere.

Ecolocaţie

Toate microchiropterele folosesc ecolocația. Când este utilizat ȋn zbor, acest sistem de navigație le face să fie vânători formidabili. În laringe sunt produse sunete (clicuri), emise prin nas sau gură, şi direcționate sau focalizate de potcoavă (dacă există). Odată ce clicurile sunt reflectate înapoi de un obiect, ecoul este preluat de urechile sensibile ale liliacului. Timpul necesar pentru receptarea ecoului dezvăluie dimensiunea şi locul obiectului aflat în calea liliacului.

Ecolocația la lilieci

Căutarea hranei şi alimentaţia

Mulți lilieci se hrănesc cu insecte: unele specii le caută prin tufișuri şi copaci, în timp ce altele zboară pe deasupra coronamentului pădurii ca să prindă insectele care zboară mai sus. Un liliac poate mânca sute de țânțari într-o singură noapte (astfel reducând incidența malariei la alte animale). Câteva specii de lilieci se hrănesc cu fructe, şi unii își folosesc limba lungă pentru a mânca polen şi nectar.

Liliecii-vampir își folosesc dinții ascuțiți pentru a face mici incizii în pielea unui animal în timp ce acesta doarme, iar apoi beau sângele. Liliecii carnivori vânează șopârle şi broaște, liliecii care se hrănesc cu peşte îşi folosesc ghearele încârligate de la picioarele puternice pentru a prinde pește.

Liliac vampir

Culcuşul

Liliecii se adună adeseori în număr mare într-un loc, care poate fi o grotă, acoperișul unei clădiri vechi sau un copac scorburos. Toate locurile de dormit trebuie să asigure protecția împotriva animalelor de pradă, căldurii soarelui, temperaturilor scăzute ale iernii (culcușurile de hibernare) şi împotriva ploii.

Liliecii de bambus sunt suficient de mici ca să se cuibărească în tulpinile goale ale unei plante, în timp ce unele specii de lilieci-potcoavă mușcă din pețiolul frunzei astfel încât aceasta să se încline în jos, formând un cort în jurul lor. Nu este pe deplin înțeles de ce se adună liliecii în număr atât de mare; cu toate acestea, la sfârșitul hibernării, liliecii care trăiesc în colonii cântăresc adesea mai mult decât speciile care nu trăiesc astfel.

Conservare

În pofida faptului că au foarte puțini prădători naturali, populațiile de lilieci au scăzut în ultimii ani. Pe plan global, principala cauză este pierderea habitatelor adecvate, deoarece, de exemplu, regiunile împădurite sunt distruse și clădirile vechi sunt transformate. Pentru a afla mai multe despre lilieci şi pentru a sprijini eforturile de conservare, oamenii de știință pot dota liliecii, cu zgărzi cu radiotransmiţătoare şi le pot monitoriza mișcările.

Liliecii sunt protejați prin lege în întreaga Europă şi în unele părți ale Americii de Nord. Cu toate acestea, în multe țări din lumea întreagă încă nu li se asigură nici un fel de protecție.

Liliac în captivitate