Caracalul

Numit şi râsul african, din cauza habitatul arid de arbuști, caracalul este roșiatic sau maroniu-roșcat, deşi – ca şi numeroase alte feline – se întâlnesc şi indivizi de culoare neagră (melanică). Este faimos pentru abilitatea de a sări 3 m pe verticală şi de a „lovi“ cu laba păsările care zboară. Hrana sa constă în principal din rozătoare, damani, iepuri de câmp, antilope mici, păsări de curte şi vite.

Felis caracal

Areal: Africa, V, C şi S Asiei

Lungimea: 60 – 91 cm

Coada: 23 – 31 cm

Greutatea: 6 – 19 kg


Râsul roşu

Numită şi bobcat, această felină de talie medie are coada sa scurtă ca un smoc şi marginea feței ca un guler. În principal roșiatic la culoare, are întotdeauna unele pete, mai proeminente peste tot sau doar pe partea inferioară.

Vânează iepuri de vizuină răsăriteni în sudul habitatului său şi iepuri americani mai în nord, dar se poate hrăni şi cu rozătoare, cerbi şi stârvuri. Habitatul său variază de la deșert la ținuturi păduroase mixte şi păduri de conifere.

Felis rufus

Areal: S Canadei, SUA, Mexic

Lungimea: 65 – 110 cm

Coada: 11 – 19 cm

Greutatea: 4 – 15,5 kg


Râsul eurasiatic

Fiind în principal o felină a pădurilor mixte, acest râs a fost alungat de prezența şi persecuția oamenilor în pădurile mai deschise şi pe versanții munților stâncoși. Totuși, dispune încă de unul din cele mai mari areale dintre toate speciile de feline. Prada sa constă mai ales din cerbi, capre, oi şi mamifere copitate asemănătoare până la de 4 ori mărimea sa, dar, în lipsa acestora, vânează iepuri de câmp şi fluierători.

În ciuda eforturilor de protecție şi a reintroducerii în Europa occidentală, râsul rămâne rar datorită vânării din răzbunare de către crescătorii de vite, accidentelor rutiere şi dispariției misterioase a puilor masculi – posibil cauzată de o problemă genetică.

Felis lynx

Areal: Din Europa până în E Asiei

Lungimea: 0,8 – 1,3 m

Coada: 11 – 25 cm

Greutatea: 8 – 38 kg


Râsul iberic

Extrem de rar, grav limitat ca răspândire şi pe deplin protejat de lege, râsul iberic are aproximativ jumătate din mărimea speciei eurasiatice. În prezent, limitat în principal la ținuturile mlăștinoase şi montane izolate, folosește desișurile ca adăpost şi zonele deschise care îi pun la dispoziție principala hrană, iepurii de vizuină, alături de pui de cerb, rațe şi altă pradă în timpul iernii.

Felis pardina

Areal: S-V Europei

Lungimea: 85 – 110 cm

Coada: 13 cm

Greutatea: 10 – 13 kg


Pisica de nisip

Supraviețuind cu lichidele din hrană şi cu foarte puțină apă în plus, pisica de nisip cu gheare neascuțite sapă în căutarea prăzii – în principal gerbili şi rozătoare asemănătoare, precum şi reptile sau șerpi, uneori. De asemenea, sapă o vizuină ca adăpost în timpul zilei. Numărul mediu de pui este 3, care cresc repede şi pot fi independenți în doar 6 luni.

Felis margarita

Areal: N Africii, V, C şi S Asiei

Lungimea: 45 – 57 cm

Coada: 28 – 35 cm

Greutatea: 1,5 – 3,5 kg


Pisica de stuf

În ciuda denumirii sale comune principale, această felină zveltă, cu picioare lungi, este cunoscută mai degrabă ca pisica de mlaștină sau de trestie. Vânează prin mlaștini, pe lângă malurile râurilor, pe țărmuri şi prin șanțuri şi heleșteie din jurul așezărilor omenești, prinzând mamifere, păsări (inclusiv păsări de curte), reptile şi, fiind un înotător puternic, pești şi amfibieni. Femela şi masculul pot sta împreună şi își protejează amândoi puii.

Felis chaus

Areal: V, C, S şi S-E Asiei, N-E Africii

Lungimea: 50 – 94 cm

Coada: 23 – 31 cm

Greutatea: 4 – 16 kg


Pisica sălbatică

Pisica sălbatică este o versiune puțin mai mare, cu construcție mai masivă, de obicei cu blana mai lungă (în special iarna) a pisicii domestice tigrate. Specia se înmulțește încrucișat cu pisicile domestice, al căror strămoș se presupune a fi subspecia africană Felis sylvestris libyca.

Habitatul preferat al pisicii sălbatice este ținutul păduros amestecat de foioase, dar pierderea habitatului şi utilizarea pădurii ca loc de distracție a alungat-o spre habitate marginale precum pădurea de conifere, ținuturile montane stâncoase, mlaștinile, zonele de tufișuri, smârcurile şi ținuturile de coastă.

Se hrănește cu iepuri de vizuină, șoareci, șoareci de câmp şi lemingi. Această felină este un bun cățărător şi prinde pui de veveriță sau păsări între ramuri; de asemenea, se hrănește cu stârvuri. Se împerechează între ianuarie şi martie, iar perioada de gestație este de 63-68 de zile. Femela dă naștere la 3-4 pui în medie variază între 1 şi 8) în vizuina sa dintr-o scorbură de copac, printre stânci sau rădăcini sau într-o veche vizuină de iepure sau bursuc.

Felis sylvestris

Areal: Europa, V şi C Asiei, Africa

Lungimea: 50 – 75 cm

Coada: 21 – 35 cm

Greutatea: 3 – 8 kg


Despre carnivore de tipul feline

Cu corpul lor suplu şi musculos, simțurile ascuțite, dinții şi ghearele bine dezvoltate, reflexele ca de fulger şi coloritul de camuflaj, felinele sunt vânători model. Felinele sunt cele mai specializate dintre carnivore. Sunt neobișnuite prin aceea că toate speciile par incredibil de asemănătoare: diferențele dintre tigri şi pisicile domestice, de exemplu, sunt surprinzător de mici.

Drept urmare, clasificarea felinelor mai mici rămâne problematică: fie pot fi grupate împreună în genul Felis, fie pot fi subdivizate în mai multe gemui. Felinele se întâlnesc peste tot în Eurasia, Africa şi America (pisica domestică se întâlnește peste tot în lume), de la înălțimile alpine la deserturi. Numeroase specii trăiesc în păduri. Toate, cu excepția celor mai mari feline, sunt experte în cățărat şi câteva sunt înotători excelenți. Majoritatea sunt solitare.

Anatomie

Felinele au față rotunjită şi bot relativ scurt (dar cu o deschidere largă). Maxilarul inferior masiv le ajută să muște cu forță, iar caninii lungi sunt folosiți pentru a străpunge şi a apuca. Carnasierii, măsele modificate care taie oasele şi tendoanele, sunt foarte bine dezvoltați. Felinele suntt acoperite cu blană moale, care este adesea dungată sau pătată, şi au coadă păroasă, flexibilă şi de obicei lungă.

Au 5 degete la picioarele anterioare şi 4 la cele posterioare şi fiecare deget are o gheară curbată retractilă pentru apucarea prăzii. Ghearele sunt în mod normal retractate, ceea ce le ajută să le mențină ascuțite. Totuși, atunci când este necesar (când se cațără, de exemplu), acestea sar înainte printr-un mecanism asemănător unui briceag. Pernițele golașe de pe tălpi sunt înconjurate de păr, care le ajută să urmărească vânatul pe furiș.

Toate felinele sunt teritoriale şi se luptă dacă marcajele prin miros sau avertismentele vocale sunt ignorate. Urechile aplatizate indică frica, iar pupilele dilatate și dinții dezgoliți indică agresiune.

Simțuri

Toate felinele au simțuri ascuțite. Ochii mari, îndreptați înainte, le permit să aprecieze distanțele cu precizie. Pupilele se pot contracta până devin o crăpătură sau un mic orificiu (în funcție de specie) în lumină puternică şi se pot dilata mult asigurând o excelentă vedere nocturnă. Urechile sunt mari, mobile şi sub formă de pâlnie pentru a capta sunetele emise de pradă, în timp ce mustățile lungi, rigide şi extrem de sensibile, ajută la orientare şi la vânătoarea nocturnă.

Simțul mirosului este bine dezvoltat şi în cerul gurii există un organ de tip „miros-gust“, numit organul lui Jacobson, care detectează mirosurile sexuale. Secrețiile din glandele de miros din laici şi de pe frunte, de sub coadă şi dintre gheare, comunică informații despre vârstă și sex.

Tehnici de vânătoare

Dacă unele feline caută în mod activ prada, altele se ascund şi așteaptă victimele care trec. Numeroase folosesc o combinație a acestor două metode. În oricare din cazuri, blana felinei asigură de obicei camuflaj: dungile tigrului, de exemplu, îl camuflează în ierburile înalte, în timp ce numeroase specii de pădure sunt pătate, pentru a imita efectul razelor soarelui prin frunze.

Distanța la care o felină îşi urmărește prada variază de la o specie la alta. Felinele mai masive, cum sunt tigrii, preferă să urmărească tiptil şi să atace brusc; ghepardul folosește o viteză explozivă – de până la 110 km/h. Unele feline mici, precum servalul, vânează în iarba înaltă şi folosesc salturi bruște pentru a-şi surprinde şi scoate prada din ascunziș.

Felinele vânează orice animal pe care-1 pot prinde şi domina. Felinele mari sunt experte în prinderea prăzii mai mari decât ele şi sunt capabile să târască un stârv la o oarecare distanță într-un loc sigur unde să se hrănească. Felinele mai mici caută rozătoare şi păsări – unele, cum este pisica-pescar, intră în cursuri de apă şi scot pești.

Conservare

Există o criză de protecție în ceea ce privește felinele: întreaga familie i este listată de CITES, iar unele specii sunt pe cale de dispariție. Chiar şi leopardul – unul din marii supraviețuitori – este în pericol. Principala problemă este vânătoarea – fie pentru blană (a existat o creștere enormă a cererii de blană în secolul XX), fie pentru folosirea la medicamentele tradiționale (în fiecare an, cantități uriașe de oase de tigru sunt introduse ilegal în China pentru a se face vin din oase de tigru).

Distrugerea habitatelor a redus, de asemenea, efectivul acestora, deoarece felinele au nevoie de spatii largi pentru a-şi menține resursele de hrană. În câteva zone, tendința populațiilor în scădere s-a inversat: puma, tigrul şi pisica sălbatică şi-au crescut uşor efectivul în urma introducerii unor măsuri de protecție.