Fenecul

Cea mai mică vulpe, fenecul are urechile relativ mari şi vârful cozii în nuanțe de negru. Tălpile sale îmblănite sunt adaptate la mersul pe nisipul moale, fierbinte. E predominant nocturnă. Hrana acestei vulpi variază, de la fructe şi semințe la ouă, termite şi șopârle.

Lucru neobișnuit printre vulpi, se asociază în grupuri de cale 10 indivizi, dar relațiile dintre aceștia nu sunt clare. Fiecare membru sapă o vizuină de câțiva metri în pământ moale. Împerecherea are loc în ianuarie-februarie, iar cei 2-5 pui rămân în vizuini, apărați de femelă, timp de 2 luni. Sunt pe deplin maturi la 11 luni. Vânat pentru blana sa, fenecul este, de asemenea, prins și ținut ca animal de companie.

Vulpes zerda

Areal: N Africii, V Asiei

Lungimea: 24 – 41 cm

Coada: 18 – 31 cm

Greutatea: 1 – 1,5 kg


Vulpea rapidă

Recunoscută recent ca specie separată de vulpea-pisică, vulpea rapidă se întâlnește mai spre est. Coloritul său este asemănător cu acela al vulpii-pisică, dar mai cenușiu pe părțile superioare şi portocaliu-gălbui pe părțile inferioare.

Are coadă stufoasă, cu vârful negru. Ambele specii sapă vizuini de aproximativ 1 m adâncime, cu 4 m de tuneluri, şi se împerechează din decembrie până în ianuarie – mai târziu în zonele nordice. Perioada de gestație este de 50-60 de zile.

Vulpes velox

Areal: V SUA

Lungimea: 38 – 53 cm

Coada: 18 – 26 cm

Greutatea: 1,5 – 3 kg


Vulpea-pisică

Asemănătoare vulpii rapide la înfățișare şi obiceiuri, această specie are un areal mai vestic, dar cu suprapuneri şi eventual împerecheri între specii în Texas. Are urechile mai lungi şi mai apropiate, un cap mai unghiular şi o conformație mai solidă.

Există trei forme de colorit: maro-cenușiu deschis, maro-cenușiu închis şi cenușiu mediu. Habitatele variază de la câmpii ierboase la deșert, iar dieta este omnivoră. Ambii părinți îi cresc pe cei 3-6 pui.

Vulpes macrotis

Areal: V SUA

Lungimea: 38 – 52 cm

Coada: 22 – 32 cm

Greutatea: 1,5 – 3 kg


Vulpea lui Blanford

Această vulpe mică are urechile şi coada relativ mari, coloritul corpului pestriț -negru, cenușiu şi alb, părțile inferioare albe, o dungă neagră pe mijlocul spatelui – şi un mers furișat, de felină. Este un vânător solitar, nocturn, de viețuitoare mici, inclusiv insecte, în principal pe dealuri sterpe, stâncoase şi pe pajiștile montane. Mănâncă, de asemenea, cantități apreciabile de fructe şi este întâlnită în apropierea livezilor şi crângurilor. Fată 1-3 pui.

Vulpes Cana

Areal: V şi S Asiei

Lungimea: 42 cm

Coada: 30 cm

Greutatea: 0,9 – 1,5 kg


Vulpea roşie

Activă ziua şi noaptea, vulpea roșie este excepțional de răspândită şi adaptabilă atât ca habitat, de la tundra arctică la centrele orașelor, cât şi ca alimentație, își face adăpostul într-o vizuină în pământ – o gaură de iepure lărgită, o fisură în stânci sau între rădăcini sau un spațiu sub un acaret.

Unitatea socială de bază este compusă dintr-o femelă (vulpe) şi un mascul (vulpoi), care își marchează teritoriul de 1-10 km cu urină, excremente şi miros de la glandele anale şi din alte glande.

Există şi grupuri cu un singur mascul şi mai multe femele, dar numai femelele de rang superior se înmulțesc. Împerecherea are loc iarna târziu sau primăvara devreme, când femelele scot țipete sinistre. Gestația durează 49-55 de zile şi sunt fătați până la 12 pui, în medie, 4-5 în Europa şi 6-8 în America de Nord. Ambii părinți şi femelele „ajutoare” care nu se reproduc îngrijesc puii şi-i hrănesc după înțărcare, la 6-12 săptămâni.

În zonele ierboase sau agricole, o mare parte din hrana vulpii roșii include lagomorfe, în special iepuri de vizuină şi pui de iepuri de câmp. Se apropie pe furiș de pradă, apoi se năpustește pentru a-şi prinde victima înainte ca aceasta să ajungă în vizuină (iepurele de vizuină) sau să accelereze şi să se îndepărteze (iepurele de câmp). Prada este apucată de gât şi dusă într-un loc ferit. Vulpea roșie se hrănește de asemenea cu cărăbuși, viermi, broaște, păsări, ouă, șoareci, șoareci de câmp, fructe, leșuri şi resturi din gunoaie – de fapt, mănâncă aproape orice este comestibil.

Culoarea blănii variază de la cenușie sau ruginie până la aproape portocalie, de obicei cu negru înapoia urechilor, uneori pe partea inferioară a membrelor şi pe labe, şi adesea o coadă cu nuanțe de negru, dar cu vârful deschis la culoare. Apar şi exemplare complet negre sau albe-argintii.

Vulpes vulpes

Areal: Arctica, America de Nord, Europa, Asia, N Africii, Australia

Lungimea: 58 – 90 cm

Coada: 32 – 49 cm

Greutatea: 3 – 11 kg


Despre carnivore de tipul câinilor şi specii înrudite

Membrii familiei câinilor – câinii, lupii, coioții, șacalii şi vulpile – sunt descriși colectiv prin denumirea de canide. Acestea sunt cunoscute pentru rezistența lor mare (mai curând decât pentru izbucnirile bruște de viteză) şi pentru comportamentul oportunist şi adaptabil. Câinii sunt caracterizați de o conformație zveltă, picioare lungi şi o coadă lunga, stufoasă. Canidele sălbatice trăiesc în general în habitate de câmpie ierboasă din lumea întreagă şi sunt absente doar din zone izolate precum Madagascar şi Noua Zeelandă (unde este totuși prezent câinele domestic).

Anatomie

Canidele au corpul musculos, cu pieptul mare, acoperit de o blană de obicei colorată uniform sau cu pete. Membrele inferioare sunt dezvoltate pentru forță şi rezistență: unele dintre oasele încheieturii sunt sudate, iar labele din față nu pot fi rotite (oasele din față sunt fixe). Labele dinapoi au 4 degete, iar cele din față au 5 degete, fiecare deget având o perniță tare. Ghearele sunt scurte, neretractile şi boante (alte carnivore au gheare ascuțite).

Canidele au, de asemenea, maxilare lungi, canini lungi ca niște colți (pentru străpungerea prăzii) şi carnasieri bine dezvoltați (măselele pentru sfâșiat din partea dinapoi a maxilarelor). Canidele își detectează prada după miros, iar botul lung, ascuțit adăpostește organe olfactive mari. Auzul este şi el ascuțit, iar urechile sunt mari, ciulite şi de obicei ascuțite. Vederea este mai puțin importantă, dar este totuși bine dezvoltată.

Grupuri sociale

Speciile mai mici, care se hrănesc de obicei în principal cu mici rozătoare şi insecte, tind să aibă o organizare socială flexibilă, dar adesea trăiesc fie în perechi (de exemplu, șacalii), fie singure (de exemplu, vulpile). Cu toate acestea, speciile mai mari, precum lupul şi câinele sălbatic african, trăiesc în grupuri sociale denumite haite. Aceste haite, care constau dintr-o pereche dominantă şi urmașii lor, ocupă şi apără teritorii, pe care le marchează cu urină.

Puii dintr-o haită sunt de vârste diferite deoarece cei mai mari rămân în grup câțiva ani, şi pot ajuta la creșterea noilor pui. Numai perechea dominantă se reproduce, iar femela sapă o vizuină în care fată. Haita îndeplinește adesea un ritual care menține legăturile dintre indivizi şi care presupune lingerea reciprocă, scheunatul şi datul din coadă.

În timpul vânătorii, tactica obișnuită constă în a detecta o turmă de căprioare sau antilope (de exemplu) şi apoi în a o manevra împreună pentru a separa un animal de restul. Respectivul individ este apoi fugărit şi atacat de membrii haitei până când se prăbușește, epuizat. La întoarcerea la vizuină, vânătorii regurgitează carne pentru a hrăni puii.

Haită de lupi vânând

Canidele şi oamenii

De-a lungul istoriei, canidele s-au dovedit folositoare omenirii în multe moduri. De exemplu, canidele sălbatice au un rol important în controlarea populației de rozătoare, care poate creste repede la cote alarmante dacă este lăsată necontrolată. Mai mult, câinele domestic – care s a tras din lup cu peste 10 000 de ani în urmă – a jucat întotdeauna un rol important in numeroase activități umane.

De la micii chihuahua la uriașul Saint Bernand (câinele domestic prezintă mai multe variații între diversele tipuri decât orice alt animal domestic), există rase specializate pentru vânătoare, păstorit, pază, spectacole, transportul sau târârea de poveri, şi companie. Cu toate acestea, multe specii de canide sunt considerate dăunătoare. Lupul, de exemplu, a fost vânat şi persecutat ca ucigaș de vite.

Ca urmare, această specie este acum rară în întregul său areal vast şi exterminată în multe regiuni. Alte specii au avut o soartă şi mai rea: câinele de tufiș şi lupul cu coamă, de exemplu, sunt aproape exterminați; lupul roșu supraviețuiește acum doar la grădinile zoologice. Pe de altă parte, coiotul şi vulpea roșie – ambele specii de mari oportuniști – au profitat de răspândirea așezărilor urbane şi sunt mai abundente decât oricând înainte.