Lupul cenuşiu

Lupul cenuşiu este cel mai mare membru sălbatic al familiei canidelor şi strămoșul câinelui domestic. Odinioară cel mai răspândit carnivor de pe planetă, distribuția sa a fost limitată de persecuțiile generalizate din partea oamenilor şi de distrugerea habitatului. Animal inteligent şi social, supraviețuirea şi marele său succes ca animal de pradă depind de organizarea sa în haite – grupuri familiale care constau din 8 până la 12 lupi.

Haitele controlează teritorii, acoperind zone foarte vaste, pe care le mențin prin intermediul marcajelor olfactive. Ierarhia bine definită din cadrul unei haite are în centru o pereche dominantă reproducătoare, care de obicei este formată pe viață. Vânând în haite, lupul este capabil să doboare o mare varietate de prăzi, inclusiv elani şi reni, care pot avea până la de 10 ori greutatea unui lup.

În timpul sezonului de împerechere, care durează din ianuarie până în aprilie, femela dominantă dă naștere la 4-7 pui. După aproximativ o lună de alăptat, puii ies din vizuină ca să primească resturi de mâncare regurgitate de părinții lor şi de alți membri ai haitei. Dacă au suficientă hrană, puii vor fi peste 3-5 luni suficient de dezvoltați pentru a călători împreună cu haita şi, până la următorul sezon de împerechere, unii dintre ei vor alege să părăsească haita.

Lupul are o conformație puternică, solidă, care-l face un vânător eficient. Nasul şi urechile sensibile îl ajută să detecteze prada. Deși lupii cenușii pot apărea în apropierea așezărilor umane, reputația lor legendară de ferocitate i-a adus în pragul exterminării. Astăzi, majoritatea lupilor cenușii trăiesc în regiuni îndepărtate, unde vânează turme de cerbi mari sau de boi moscați. Odată prinsă prada, membrii haitei așteaptă în spatele perechii dominante să aibă acces la vânatul ucis.

Canis lupus

Areal: America de Nord, Groenlanda, Europa, Asia

Lungimea: 1 – 1,5 m

Coada: 30 – 51 cm

Greutatea: 16 – 60 kg

Lupii urlă pentru a-şi anunța prezența şi pentru a-şi delimita şi apăra teritoriile. Auzindu-se la distanțe de până la 10 km, urletul permite haitelor rivale să stea bine separate, evitând confruntările.


Câinele-hienă

Probabil cel mai sociabil canid, câinele-hienă sau câinele sălbatic-african trăiește în haite de 30 sau mai mulți adulți şi pui. Numai perechea dominantă se reproduce, dând naștere la 10-12 pui (variind între 2 şi 19), după o gestație de 69-73 de zile. Cu toate acestea, întreaga haită îngrijește şi apără puii, regurgitând hrană pentru aceștia până când își dezvoltă aptitudinile de vânători, cam pe la vârsta de 12 luni.

Haita cooperează, de asemenea, pentru a vâna prăzi mari precum gnu, zebre şi antilope impala. Acest câine are picioare lungi şi o conformație suplă, cu un cap relativ mic, urechi mari şi bot scurt, lat. Neobișnuit pentru un canid, are doar 4 degete la fiecare picior. Modelul de pe coadă este ; deosebit de variabil, dar botul este de obicei negru, iar vârful cozii este alb.

Răspândit odinioară în întreaga Africă, în numeroase habitate, acest câine sălbatic este acum limitat la populații împrăștiate, fragmentare. Încă mai este persecutat, capturat, împușcat şi prins în capcane, şi este de asemenea ucis accidental de autovehicule.

Suferă atât de pe urma pierderii habitatului, cât şi de boli (rabie, răpciugă) luate de la câinii domestici. Supraviețuirea depinde de protecția activă, inclusiv detectarea deplasărilor haitelor cu ajutorul prinderii de zgărzi radio.

Lycaon pictus

Areal: Africa

Lungimea: 76 – 110 cm

Coada: 30 – 41 cm

Greutatea: 17 – 36 kg

Câini hienă adulți protejând-şi puii


Dolul

Denumită şi câinele roșu asiatic, această specie este larg răspândită, dar cu un areal în descreștere, şi cu o populație în declin. Trăiește în haite teritoriale, active ziua, de 5-12 membri, care au de obicei la bază o familie cu pui.

Culoarea blănii este uniformă, bej sau roşu-închis, cu coadă mai închisă la culoare şi părţile inferioare mai deschise; picioarele sunt relativ scurte. Prada principală sunt mamiferele copitate de dimensiuni medii, la care se adaugă viețuitoare mai mici, fructe şi alte plante.

Cuon alpinus

Areal: S, E şi S-E Asiei

Lungimea: 90 cm

Coada: 40 – 45 cm

Greutatea: 15 – 20 kg


Vulpea cu urechi de liliac

Urechile uriaşe şi faţa mică, cu bot ascuţit, sunt principalele caracteristici exterioare ale vulpii cu urechi de liliac, dar şi dinţii săi sunt foarte neobişnuiţi. Sunt mult mai mici decât cei ai unui canid tipic, şi cu cei până la 8 molari în plus pot ajunge la 48 – mai mulţi decât la orice alt mamifer nemarsupial.

Hrana sa constă în principal din insecte, mai ales termite şi gândaci de bălegar. Totuşi, obiceiurile sociale şi de reproducere ale acestei specii sunt mai tipice unei vulpi.

Otocyon megalotis

Areal: E şi S Africii

Lungimea: 46 – 66 cm

Coada: 23 – 34 cm

Greutatea: 2 – 4,5 kg


Câinele dingo

Acest câine a fost şi este privit ca o subspecie a câinelui domestic, ca o subspecie a strămoșului câinelui domestic, lupul cenușiu, sau ca o specie separată, distinctă. Probabil că dingo a apărut din câinele domestic în ultimii 10 000 de ani, iar acum este capabil să supraviețuiască în sălbăticie în numeroase habitate.

Câinii dingo sunt întâlniți în întreaga Australie, cu excepția regiunilor de sud-vest şi sud-est, unde există un gard protector care-i ține departe de animalele domestice: sunt considerați dăunători atât pentru animalele de la ferme, cât şi din punct de vedere al controlului rabiei. Câini asemănători cu dingo apar şi sălbatici, semisălbatici sau semidomesticiţi, pe continentul asiatic şi pe multe insule din Asia de Sud si de Sud-Est.

Câinii dingo se împerechează oricând cu câinii domestici, iar în unele părți ale Australiei o treime din indivizi sunt asemenea hibrizi. Prada include iepuri, rozătoare, wallabi, canguri pitici şi păsări. Cu toate acestea, oportuniștii dingo pot supraviețui cu fructe, materii vegetale şi stârvuri. Ca alcătuire a haitei şi comportament social seamănă cu lupul cenușiu.

Tinerii masculi dingo pot fi solitari şi nomazi. Adulții reproducători alcătuiesc de obicei haite stabile, doar dacă populația nu este răspândită pe distanțe prea mari, atunci formându-se mai probabil perechi. După o gestație de 63 de zile, sunt fătați cam 5 pui (între 1 şi 10). Membrii principali ai haitei îi învață locul în ierarhie prin mușcături şi alte metode.

Canis dingo

Areal: Australia

Lungimea: 72 – 110 cm

Coada: 21 – 36 cm

Greutatea: 9 – 21,5 kg

Blana de dingo variază de la nisipiu-deschis la roșcat viu. Hibrizii de dingo şi câine domestic pot arăta foarte asemănător, dar pot fi deosebiți după forma caninilor şi a carnasierelor.


Lupul roșu

În anii 1970, lupii roșii erau considerați dispăruți în sălbăticie ca specie pură, în principal din cauza persecuțiilor şi a împerecherilor încrucișate cu coioții. Reintroduși din 1987 în Carolina de Nord, au creat o populație de mai mult de 50 de exemplare.

Vânează mamifere precum iepuri, coypu şi ratoni, şi trăiesc în haite cu o organizare socială comparabilă cu cea a lupului cenușiu. Blana este bej cu nuanțe de scorțișoară, amestecate cu cenușiu și negru, și este mai închisă la culoare pe spate.

Canis rufus

Areal: Reintrodus în E SUA (Carolina de Nord)

Lungimea: 1 – 1,2 m

Coada: 25 – 35 cm

Greutatea: 18 – 40 kg


Lupul etiopian

Cunoscute odinioară ca șacalul de Simien, cele 3 populații rămase din această specie sunt amenințate de pierderea habitatului, concurența şi bolile de la câinii domestici şi pășunatul excesiv, care a diminuat efectivele animalelor care constituie prada lor – iepuri de câmp, rozătoare şi şobolani-cârtiţă uriași.

Grupuri de până la 12 lupi se adună cu mare zarvă dimineața, la amiază şi seara; în general vânează în zori şi la apus. Atât părinții, cât şi „ajutoarele”, adulții tineri, apără puii și regurgitează hrană pentru ei.

Canis simensis

Areal: E Africii

Lungimea: 1 m

Coada: 33 cm

Greutatea: 15 – 18 kg


Şacalul cu spatele negru

Arealul acestui șacal se întinde de la suburbiile orașelor până în deserturile din sudul Africii. Coloritul predominant este ruginiu până la maro-roșcat, cu o șa neagră distinctivă pe umeri şi pe spate, şi cu coadă neagră, stufoasă.

Femela şi masculul alcătuiesc o pereche pe viață şi vânează împreună ca omnivore adaptabile. Prada include animale domestice precum oi şi viței. Obiceiurile lor de reproducere seamănă cu cele ale altor șacali.

Canis mesomelas

Areal: E şi S Africii

Lungimea: 45 – 90 cm

Coada: 26 – 40 cm

Greutatea: 6 – 12 kg


Coiotul sau lupul preriilor

Coiotul, asemenea multor canide, este extrem de adaptabil şi oportunist ca alimentație. Odinioară se considera că este întotdeauna solitar, dar poate alcătui perechi reproducătoare sau, atunci când prăzile mai mari sunt frecvente, se poate strânge în mici haite de vânătoare.

Hrana variază de la pronghorni, căprioare şi oi de munte la pește, leșuri şi gunoi menajer. Coiotul este un sprinter rapid şi adesea întrece iepurii. Urletul său nocturn binecunoscut anunță de obicei vecinilor săi teritoriul sau locul în care se află un individ.

Împerecherea are loc din ianuarie până în martie, perioada de gestație durează 63 de zile, şi se nasc 6-18 pui (în medie 6). Puii sunt născuți într-o vizuină la adăpost. Blana galbenă-închis încărunțită are nuanțe gălbui pe partea exterioară a urechilor, pe picioare şi pe labe. Părțile inferioare sunt cenușii sau albe. Umerii, spatele şi coada pot avea tonuri de negru.

Coiotul, ca multe specii asemănătoare, folosește niște salturi bruște caracteristice pentru a prinde prăzile mici precum șoarecii în zăpadă sau în iarbă, înaintează încet, privind şi ascultând cu atenție. Odată localizată prada, sare în aer aproape pe verticală şi aterizează cu labele din față pe animal, ţintuindu-1 la pământ înainte de a-1 omori cu o mușcătură.

Canis latrans

Areal: Din America de Nord până în N Americii Centrale

Lungimea: 70 – 97 cm

Coada: 30 – 38 cm

Greutatea: 9 – 16 kg


Şacalul auriu

Acești șacali omnivori, oportuniști trăiesc în perechi reproducătoare, dar în zonele cu hrană din abundență, precum gropile de gunoi din apropierea așezărilor umane, formează haite de până la 20 de membri. Perioada de gestație este de 60-63 de zile. În medie sunt născuți 5-6 pui o dată (variind între 1 şi 9), care sunt îngrijiți într-o vizuină la adăpost.

Blana este predominant galbenă-deschis, aurie sau maro-deschis, mai cenușie pe spate şi roșcată pe abdomen. Puii de șacal auriu trec de la lapte la hrană solidă cam după 8-10 săptămâni. La această vârstă sunt prea mici ca să vâneze, astfel încât părinții, frații mai mari şi alți adulți mai tineri regurgitează mese pentru ei la întoarcerea dintr-o expediție încununată cu succes.

Canis aureus

Areal: S-E Europei, N şi E Africii, V şi S-E Asiei

Lungimea: 60 – 110 cm

Coada: 20 – 30 cm

Greutatea: 7 – 15 kg